Unii părinţi au obiceiul de a-și lăsa bebeluşii să plângă pentru a evita să-i răsfeţe sau să-i facă dependenţi, dar, în realitate, le pot cauza daune semnificative, sunt de părere specialiștii. Clar, nu există sunet mai sfâşietor pentru o mamă sau un tată decât plânsul bebeluşului. Instinctul îl face pe părinte să meargă la copil pentru a-i calma foamea, durerea sau angoasa. Cu toate acestea, s-au răspândit anumite credinţe care îi fac pe părinţi să fie confuzi; de exemplu, afirmaţia că trebuie să lase copilul să plângă pentru ca acesta să nu devină dependent.

Astfel de afirmaţii şi sfaturi pot veni de la familie, din mediul imediat şi chiar de la anumiţi profesionişti. Părinţii se află la o răscruce de drumuri: se tem că îşi răsfaţă copilul având grijă de el, dar să-l lase să plângă este ceva dureros şi nefiresc pentru ei.

Plânsul este singurul mod de comunicare pe care îl are copilul în primele luni de viață. Dacă are vreo nevoie, fie ea fizică sau emoţională, trebuie să o transmită adulţilor prin plâns, precizează dozadesanatate.ro. Dacă adulţii îi ignoră chemarea, copilul începe să se simtă în pericol, întrucât este total dependent de părinţi, iar dacă ei nu îl îngrijesc, nu poate supravieţui. Astfel, se declanşează o stare de alertă care ridică nivelul de stres. De regulă, stresul pe termen scurt nu este dăunător, dar atunci când este prelungit poate avea consecinţe grave asupra sănătăţii şi dezvoltării. Asta pentru că ataşamentul este legătura care se formează între copil şi îngrijitorii săi primari, pe baza modului în care aceştia îndeplinesc nevoile sugarului şi răspund la cerinţele acestuia. Aşadar, pentru a stabili un ataşament sigur, este necesar ca răspunsul adultului să fie consecvent. Lăsând copilul să plângă, această premisă este încălcată şi, prin urmare, se generează un ataşament nesigur. Astfel, copilul poate ajunge la concluzia că nimeni nu-l va ajuta atunci când are probleme (dezvoltarea unui stil evitant) sau că a primi sau nu ajutor este imprevizibil (generând un ataşament anxios).