Leucemiile cronice sunt împărţite în două: leucemii limfatice, atunci când limfocitul îşi pierde mecanismul „morţii fiziologice”, acumulându-se în organele de depozit şi în orice folicul limfatic.

În aceste situaţii, a declarat prof. univ. dr. Maria Ghinea, debutul bolii este insidios, cu astenie fizică şi psihică, scădere ponderală, transpiraţii, infecţii repetate (în special respiratorii), apariţia adenopatiilor sau de multe ori descoperite întâmplător, cu ocazia efectuării unei hemograme.

„Tratamentul nu aduce vindecarea, dar scade masa tumorală la pacienţii cu boală staţionară, deci nu este indicat să se administreze un tratament oncogen, întrucât la aceşti pacienţi se urmăresc următorii parametrii: nodulii limfatici, dimensiunile splinei şi numărul de limfocite timp de şase luni”, a explicat medicul.

Aşadar, în urma tratamentului, care la ora actuală se efectuează după protocoale internaţionale, se pot obţine următoarele rezultate: remisiune completă, remisiune parţială (boala trece într-un stadiu inferior). În privinţa bolilor stabile sub tratament, aici nu se schimbă stadiul bolii, iar la bolile progresive, se poate ajunge chiar într-un stadiu superior.

Cea de-a doua categorie de leucemie cronică, respectiv cea mieloidă, este o boală neoplazică ce se caracterizează prin creşterea anormală a masei granulocitare totale, apariţia de granulocite imature în sânge şi mielopoieza extramedulară în splină şi ficat.

De precizat că o frecvenţă maximă a afecţiunii apare între 25 şi 45 de ani, cu o uşoară predominenţă a sexului masculin. Forma tipică a bolii este, însă, rară la copii şi adolescenţi.