Învăţaţi de mici să vadă ce pot alţii, ce fac, ce ştiu, ce simt şi ce trăiesc alţii, uită sau nu mai au timp să se vadă pe ei.

Majoritatea problematicilor şi tulburărilor din ziua de azi se învârt în jurul acestei întrebări. Adulţi şi maturi se „trezesc” în probleme copleşitoare de viaţă la care nu ştiu să reacţioneze. Nu pentru că nu ar găsi soluţii sau strategii care i-ar putea scoate din impas, ci pentru că nu ştiu că pot face asta. Cum este posibil? Răspunsul este simplu… au fost obişnuiţi să privească mereu alături. Învăţaţi de mici să vadă ce pot alţii, ce fac, ce ştiu, ce simt şi ce trăiesc alţii, uită sau nu mai au timp să se vadă pe ei. Când te uiţi la altul este simplu, soluţia este clară, iar impresia că poţi, că ştii este foarte pregnantă, însă când realitatea te copleşeşte şi tu eşti cel care trebuie să facă ceva, lucrurile se schimbă. Atunci apare impasul, confuzia şi frica… „nu mai pot, nu mai ştiu ce să fac, ce vreau, încotro mă duc, pentru ce mă lupt!”. Pierdem atâta timp din viaţă centrându-ne pe scopuri efemere, luptând pentru cauze care de cele mai multe ori nu sunt ale noastre, mergând cu „valul” încotro ne duce el, când adevărata putere şi resursă este în noi. Suntem stăpânii propriilor trăiri şi emoţii, propriilor soluţii. Ce ne împiedică să le vedem? Frica - de necunoscut, de imprevizibil, de noi, în esenţă: „dacă nu pot, dacă nu obţin ce vreau, dacă nu reuşesc în ce mi-am propus, dacă mă doare?”. Ne este frică până şi să ne vedem fricile, emoţiile, dorinţele… Ca să ne putem vedea puterea de a merge mai departe, de a ieşi din impas, este necesar mai întâi să privim în noi înşine: „cine sunt eu?” Răspunsul este pe cât de diferit, pe atât de fascinant şi mai mult decât atât, nu rămâne niciodată la fel, ca şi noi de altfel… Avem nevoie să privim în noi înşine, să ne vedem potenţialul, resursele ca să putem merge mai departe într-un mod unic, care ne diferenţiază, nu cum „ar trebui”, ci aşa cum avem nevoie. Mulţi spun „Dumnezeu îmi dă ce trebuie să duc”, eu aş spune mai degrabă că viaţa ne provoacă să intrăm în contact cu noi, să ne descoperim, să vedem şi să ne acceptăm aşa cum suntem. Cum putem face asta? Cu ajutorul psihologului specialist, care ştie să ghideze un astfel de proces, dar şi privind viaţa noastră ca o provocare pentru dezvoltare. Evenimentele din viaţa noastră ne provoacă să ne vedem şi dintr-o altă perspectivă, să accesăm resursele noastre ascunse, nu ca să supravieţuim ci ca să învăţăm să ne bucurăm de ceea ce suntem, fiecare în felul nostru. Provocările din viaţa noastră ne arată cel mai clar şi incontestabil cine suntem cu adevărat în fiecare zi. Tu ce provocare ai avut azi?