Toți medicii spun că, în primii ani de viață, auzul reprezintă o componentă esențială a dezvoltării sociale, emoționale și cognitive a celor mici. Potrivit reprezentanților Spitalului „Isis”, nedepistarea hipoacuziei va interfera dramatic cu capacitatea copilului de a învăţa să vorbească şi ulterior cu performanţele sale şcolare ori cu capacitatea de inserţie socială a acestuia la vârsta adultă.

„Este foarte important de ştiut dacă nou-născutul are hipoacuzie, iar în cazul în care copilul este hipoacuzic, există soluţii. În cadrul spitalului nostru, testele de auz se pot realiza oricărui nou-născut şi oricărui copil, chiar şi la doar trei zile de la naştere. Menţionăm că testarea este non-invazivă şi nu necesită anestezie”, au precizat medicii „Isis”.

Se spune că bebeluşii încep să audă chiar înainte de a se naşte, din burta mamei. Imediat după naştere, ei au deja preferințe: vocea mamei, să audă oameni vorbind și nu zgomote, anumite cântece sau povești pe care le-au auzit înainte de a se naște.

Apoi, la scurt timp după naştere, creierul lor este „invadat” de informații primite de la organele de simț: ochi, urechi, piele, gură, nas. Aceste informații trebuie să ajungă cumva la creier pentru a fi procesate. Pentru a se întâmpla acest lucru, celulele nervoase fac conexiuni între ele, trimițând „ramuri” multiple.

Fiecare dintre aceste conexiuni este un contact sinaptic, acolo unde ramurile diverșilor nervi intră în contact unul cu celălalt. Cert este că bebelușii născuți cu hipoacuzie nu pornesc de la același punct de plecare cu un bebeluș care aude, pentru că ei au pierdut dezvoltarea căilor auditive din creier, cele ce se creează anterior nașterii. De asemenea, ei au pierdut dezvoltarea auditivă neuronală ce s-ar fi instalat după naștere, înainte ca hipoacuzia să fie diagnosticată. Nu în ultimul rând, micuţii au pierdut dezvoltarea tipică a căilor auditive ale creierului între momentul nașterii și protezarea auditivă.

Pierderea auzului, o urgență de dezvoltare neurologică

Oricum, părinţii trebuie să realizeze că pierderea auzului la bebeluși este considerată o urgență de dezvoltare neurologică, asta pentru că există un moment optim în dezvoltarea neurologică a creierului pentru a se forma conexiuni neuronale auditive. Această perioadă este de la naștere până la vârsta de trei ani.

În tot acest timp, creierul copilului trebuie expus la sunete importante, tocmai pentru a se crea aceste căi auditive neuronale atât de importante. Ca urmare, dacă un bebeluș nu aude bine sunetele sau este expus doar la puține sunete/vorbire în primii ani ai vieții sale, celulele neuronale auditive sunt afectate. Dacă creierul nu este stimulat prin sunete, acesta se va reorganiza prin acest proces de „tăiere a sinapselor” și va maximiza informațiile obținute prin alte simțuri - vederea primară. Centrii vizuali ai creierului se vor optimiza și ar putea chiar, în unele cazuri, să folosească spațiul alocat centrilor auditivi nefolosiți.

Cu alte cuvinte, creierul bebelușului continuă să se dezvolte și folosește acea informație senzorială pe care o primește. Dacă, totuși, nu ajunge nicio informație auditivă la creier, acele ramuri neuronale auditive vor fi „tăiate” și vor fi întărite acele căi care sprijină informația venită pe calea vederii. Totuşi, după vârsta de trei ani şi jumătate, creierul are o flexibilitate mai mică să dezvolte anumite aptitudini pentru a procesa informația auditivă. Acesta este motivul pentru care copiii diagnosticați târziu cu hipoacuzie au o mai mare greutate de a învăța să asculte și să vorbească.