Spre deosebire de sexul înnăscut, programat genetic masculin sau feminin, identitatea psihosexuală nu este fixată la fel de rigid. Ea este o construcţie psihică în care se amestecă elemente instinctuale, elemente psihologice, aspecte culturale, educaţionale, politice şi ideologice.

Chiar dacă ne naştem aparţinând unui sex anume, totuşi, nimeni nu este bărbat sau femeie în stare pură, în fiecare individ existând concomitent, şi în doze diferite, atât componentele masculine, cât şi cele feminine. Astfel, dacă sexul unui individ nu este o opţiune proprie, identitatea psihosexuală se creează, se formează şi devine o opţiune, ea reprezentând convingerea individuală de a fi bărbat sau femeie. (…)

La naştere, copilul nu are o identitate sexuală, el conţine deopotrivă elementele arhetipale ale feminităţii, ANIMA, şi elementele arhetipale ale masculinităţii, ANIMUS. Modalitatea în care acestea se dozează, creând identitatea sexuală, ţine de relaţia cu părintele de sex opus. Astfel, copilul caută o parte din el mai puţin cunoscută în părintele de sex opus, iar relaţia pe care o are cu acesta îşi pune amprenta asupra dinamicii sexuale din toată viaţa sa. ANIMA şi ANIMUS provoacă atât la explorarea sentimentală exterioară, cât şi la experimentarea creatoare lăuntrică. Cum părintele este deseori captivat de dinamica vieţii adulte şi de normele prescriptive a ceea ce înseamnă „să fii părinte”, dincolo de propriile modele încapsulate de relaţionare cu copiii, de multe ori, relaţia părinte-copil nu este hrănitoare în mod adecvat pentru copil, influenţând în mod marcant dezvoltarea psihosexuală.

Importanţa relaţiei părinte-copil

În cuplul tată-fiică, atunci când tatăl este absent fizic, rece emoţional, distant, incestuos, abuziv emoţional sau rigid, tiranic, copilul fată poate să rămână „eterna adolescentă”, prizonieră nevoii de a plăcea bărbaţilor, cu permanentă teamă de abandon, pasivă şi dependentă, fragilă şi extrem de vulnerabilă, hipersensibilă, deprimată, aparent foarte seductivă, nu va susţine relaţii sănătoase cu bărbaţii.

Dacă nu rămâne „eterna adolescentă”, se transformă în „amazoană”, devine o femeie a datoriei şi principiilor, renunţă la capacitatea de a stabili relaţii afectuoase, pentru că trebuie să reuşească „în toate”, renunţă la spontaneitate şi creativitate, se devotează total soţului şi copiilor, consideră că trăieşte ca şi cum toată viaţa este „o luptă”.

În cuplul mamă-fiu, atunci când mama îşi găseşte raţiunea de a fi în rolul matern sau îşi consideră copilul băiat partener de viaţă, ţinându-i loc de soţ, relaţia devine copleşitoare şi sufocantă pentru copil. Băiatul se va simţi „captiv” într-o căsătorie încă de la naştere şi se va strădui să „scape” toată viaţa. Nu se va implica în relaţii sănătoase, va aştepta în permanenţă aprobarea mamei, simţindu-se incapabil, vinovat şi răspunzător pentru trăirile mamei.

Dacă nu rămâne prizonier acestei relaţii toată viaţa, el va deveni un adevărat „războinic” pentru a provoca şi a se provoca în sensul descoperirii de sine şi dezvoltării sănătoase a identităţii psihosexuale. Din această nevoie acerbă, se poate dezvolta homosexualitatea şi trans-sexualismul.

În procesul de creare a identităţii sexuale, fundamental este triunghiul familial, tată-mamă-copil, în care copilul participă cu întreaga lui fiinţă la relaţia familială. El trăieşte prin ambii părinţi şi se „contaminează” cu modelele acestora de relaţionare, atât unul faţă de celălalt, cât şi al fiecăruia faţă de copil. Astfel, copilul învaţă ce înseamnă „să fii femeie” şi ce înseamnă „să fii bărbat”, deopotrivă, şi, mai mult decât atât, învaţă să îşi accepte unele caracteristici şi să le respingă pe altele.

La vârsta adolescentină, copilul devine din ce în ce mai conştient de identitatea sa, trăieşte primele experienţe sexuale, în acord sau în opoziţie cu ceea ce a învăţat. Rolul lor este de cunoaştere, acceptare şi fixare a identităţii psihosexuale personale.

Identitatea psihosexuală se construieşte, în principal, în copilăria mică, prin relaţionarea cu părinţii şi se fixează după ieşirea din adolescenţă în urma validării sau invalidării sociale, însă ea rămâne un construct de viaţă ce poate suporta variaţii şi schimbări la orice vârstă, în funcţie de experienţele personale şi gradul de maturizare cognitivă, emoţională şi socială.

Psiholog Elena Ranga