Disciplinarea reprezintă, de fapt, o experinţă de învăţare

În trecut, educaţia sau disciplinarea copilului se baza pe dominare, frică şi culpabilizare, inducând teama de a nu pierde iubirea părintelui sau anumite privilegii. Pedepsele erau mijloacele prin care copiii erau constrânşi să se supună din frica de a nu fi pedepsiţi mai aspru. Deseori disciplinarea a fost confundată cu pedeapsa. Pe termen lung însă, efectele pedepsei sunt neplăcute, chiar devastatoare atât pentru copii cât şi pentru părinţi, ca să nu mai menţionăm relaţia părinte - copil. Printre efecte putem enumera: imaginea de sine negativă, răspunsul cu agresivitate în situaţii frustrante, resentimente sau frică faţă de părinţi, repulsie faţă de comportamentul dorit, încercarea de a face pe placul celorlalţi în detrimentul intereselor proprii, se dezvoltă tulburări emoţionale. Disciplinarea reprezintă, de fapt, o experinţă de învăţare. Rolul părintelui este să îl încurajeze pe copil să persevereze în acest proces de învăţare a unor comportamente specifice vârstei şi a asumării responsabilităţii propriilor acţiuni. Relaţia dintre părinte şi copil se aseamănă cu cea dintre maestru şi discipol. Accentul se pune pe învăţare, care se desfăşoară de-a lungul unui proces, totul bazându-se pe o relaţie specială între cei doi. Cheia succesului părintelui nu constă doar în alegerea metodei potrivite ci în a reuşi să fie un model pentru copilul său. Desigur, orice metodă trebuie personalizată, deoarece fiecare copil este unic şi fiecare familie este diferită de toate celelalte. Uneori, pentru a obţine rezultatele dorite este nevoie de un specialist în domeniu. Disciplinarea cuprinde mai mult decât abordarea comportamentelor problematice. Ea vizează încurajarea şi învăţarea unor comportamente şi atitudini adaptative. Ea cere mult efort, însă, dacă oferim o educaţie bună copiilor noştri, ei vor învăţa încă de la început ce trebuie să facă şi va fi nevoie de mai puţine acţiuni corective, de mai puţin stres şi mai multă mândrie a părinţilor faţă de copiii lor. Diferenţe între disciplinare şi pedeapsă Disciplinarea implică drepturi egale şi respect reciproc. Copilului i se oferă posibilitatea de a lua decizii, de a alege singur modul în care doreşte să se deruleze acţiunea aleasă de părinte. Astfel, el devine responsabil de propriul comportament şi de consecinţele acestuia. Ea este asociată în mod logic cu comportamentul inadecvat. Se adresează comportamentului, nu persoanei şi nu implică judecata morală. Ajută copilul să înveţe ceea ce ar trebui să facă într-o anumită situaţie, fără a-l face să se simtă umilit pentru „nereuşita” lui. Prin aceasta, părinţii îi transmit copilului faptul că este acceptat şi iubit în pofida comportamentului acesta, fără a exista efecte secundare. Permite libera alegere, stimulează şi comportamentul dorit, nefiind orientată doar spre comportamentele problematice. Pedeapsa Se exprimă prin puterea autorităţii, copilul fiind forţat să adopte un anumit comportament. Este arbitrară, adică este aplicată după bunul plac al părintelui, fără să aibă o legătură logică cu comportamentul inadecvat. Se adresează persoanei, nu comportamentului şi presupune judecata morală a „făptaşului”. Aceasta poate duce la atitudini sau comportamente de răzbunare din partea copilului. Se concentrează asupra comportamentelor anterioare, amintind mereu copilului de greşelile făcute. Aceasta îl face pe copil să se simtă umilit şi să îi fie teamă, ceea ce împiedică învăţarea unor comportamente potrivite. Prin urmare, copilul învaţă doar ce să nu facă şi nu ceea ce ar trebui să facă. Ameninţă făptaşul cu pierderea respectului şi a iubirii. Uneori, părinţii şantajează copilul în acest fel, făcându-l să se simtă respins. Cere supunere. Ea implică folosirea forţei, iar copilul învaţă că poate să obţină ceea ce îşi doreşte dacă domină prin agresivitate. Poate încuraja comportamentul indezirabil, în cazul în care este folosit de către copil pentru a atrage atenţia părintelui, chiar daca aceasta înseamnă să îl certe. Important este să înţelegem că întotdeauna comportamentul copilului, fie el pozitiv sau negativ, este motivat de o nevoie a sa. Acestea pot fi multiple, pornind de la nevoia de onestitate, respect, înţelege, reacceptare, răbdare din partea părintelui, flexibilitate, corectitudine, constanţă şi timp, dar mai ales nevoia de dragoste. Copiii au nevoie de dragoste şi când au dreptate şi când greşesc, când sunt fericiţi sau trişti. Ei au nevoie să fie iubiţi aşa cum sunt, tot timpul. O faţetă a dragostei este şi disciplinarea. Dragostea mai include şi ascultarea copilului, acordarea atenţiei, atingerea adecvată însoţită de afecţiune. Chiar şi când toate acestea sunt prezente, dacă părintele alternează manifestarea dragostei cu unele comportamente abuzive sau prin care îşi neglijează copilul atât fizic cât şi emoţional, atunci dragostea nu mai este percepută ca atare, fiind ştirbită de neîncrederea copilului în părinte şi de sentimente de respingere. De multe ori, neîmplinirea unor nevoi îl determină pe copil să le „revendice” într-un mod inadecvat şi îl privează de posibilitatea de a învăţa modalităţi corecte şi eficiente de interacţiune, fapt care îi afectează dezvoltarea socială şi emoţională.