Displazia de şold este descrisă de medici ca fiind dezvoltarea anormală a elementelor acestei articulaţii, fiindu-i caracteristică instabilitatea şoldului. Aceasta poate fi atât unilaterală (afectează un singur şold), cât şi bilaterală (sunt afectate ambele).

Practic, capul femurului, adică osul coapsei nu se fixează aşa cum trebuie, la nivelul cavităţii osului iliac. În mod normal, această cavitate trebuie să arate ca o cupă adâncă, afirmă dr. Monica Cristescu, de la Spitalul de Obstetrică şi Ginecologie „Euromaterna”. Specialistul precizează că, în şoldul displazic, cavitatea este aproape plată, arătând ca o farfurie, ceea ce-i permite capului femurului să alunece parţial sau total în afara cavităţii.

„În şoldul displazic, capul femural se găseşte în articulaţie. În luxaţia constituită, capul femural iese din articulaţia coxo-femurală (articulaţia şoldului), aceasta putând fi prezentă la naştere sau poate să apară ca urmare a evoluţiei unei displazii de dezvoltare a şoldului netratată sau incorect tratată. Displazia luxantă poate afecta unul sau ambele şolduri, mai frecvent şoldul stâng. În prezent, incidenţa malformaţiei luxante a şoldului, în România, este de unu la mia de nou-născuţi”, a explicat medicul.

Factorii de risc pentru apariţia displaziei de dezvoltare a şoldului sunt determinaţi, în primul rând, de sexul nou-născutului. Conform statisticilor, fetiţele sunt mai predispuse decăt băieţii la aşa ceva. În plus, problema este întâlnită din cauza lichidului amniotic în cantitate mică, ceea ce duce, implicit, la limitarea mişcărilor fetale, a poziţiilor vicioase ale membrelor inferioare, dar şi din cauza greutăţii mare la naştere, aceasta presupunând un spaţiu insuficient în uter. Totodată, sunt luate în calcul antecedentele familiale de luxaţie congenitală de şold, vârsta mamei,

deformaţiile picioarelor, genunchilor şi ale membrelor inferioare, torticolisul la nou-născut. Toate acestea se pot asocia cu displazia de dezvoltare a şoldului.

Diagnosticul se stabileşte prin ecografia de şold, care permite evaluarea corectă a structurilor anatomice ale articulaţiei şoldului, inclusiv elementele cartilaginoase, ce nu pot fi vizualizate cu raze X (radiografie) la copiii de vârstă mică (0-3 luni). Trebuie precizat că aceasta este o metodă neinvazivă, neiradiantă, spre deosebire de radiografie şi nu necesită sedarea copilului. De asemenea, copiii cu displazie vor fi îndrumaţi către medicul de chirurgie ortopedie pediatrică.

Dr. Cristescu a adăugat că prognosticul depinde de cât de timpuriu se pune diagnosticul şi se începe tratamentul. Dacă se începe tratamentul în faza de displazie luxantă, prognosticul este foarte bun. În schimb, pentru luxaţia diagnosticată şi tratată înainte de mers, prognosticul rămâne bun şi foarte bun. „Când diagnosticul se pune după ce copilul a început să meargă, prognosticul rămâne variabil, fiind legat de vârsta la care se începe tratamentul, de felul acestuia, de complicaţiile care pot apărea. Tocmai de aceea, ideal ar fi de efectuat ecografie de şold în primele patru săptămâni de viaţă, la toţi copiii”, a concluzionat medicul.