Pemfigusul nu este o afecțiune cu care medicii se confruntă prea des, dar există, iar persoanele diagnosticate cu așa ceva au mâncărimi și dureri foarte puternice. Specialiștii spun că acest pemfigus reprezintă, de fapt, un grup de afecțiuni autoimune ale pielii și/sau mucoaselor, care determină leziuni asemănătoare plăgilor arse sau vezicule și bule care nu se vindecă, în pofida tratamentului administrat.

Ce se întâmplă în organism? Practic, corpul începe să atace proteinele din celulele pielii și membranele mucoase, cauzând separarea celulelor între ele. Boala este întâlnită atât la femei, cât și la bărbați, iar cea mai frecventă este forma clinică de pemfigus vulgaris, vulgaris însemnând comun. În general, vârsta la care debutează boala este cuprinsă între 50 și 60 de ani, dar se poate declanșa și la copii sau alte categorii de vârstă. Mai mult decât atât, a precizat dr. Claudia Lupu, unele persoane

prezintă chiar predispoziție genetică pentru boală, asociindu-se și cu alte afecțiuni autoimune, cum ar fi miastenia gravis sau cancerul tiroidian. Cum spuneam, există mai multe tipuri de pemfigus, vulgaris, deja menționat, pemfigus foliaceu și pemfigus paraneoplazic.

În cazul pemfigusului vulgaris, pacienții observă formarea unor vezicule nedureroase, moi, deseori pruriginoase, de diferite mărimi, mai mici sau mai mari. Din păcate, acestea se rup extrem de ușor, lăsând loc unor leziuni care supurează, deschise, care se vor crustifica, la un moment dat. Acestea pot apărea nu doar pe trunchi, dar și pe mucoasa bucală, prin rupere formând ulcere dureroase și îngreunând alimentația, iar de aici, starea generală a persoanei afectate este tot mai proastă.

În cazul pemfigusului foliaceu, trebuie precizat că acesta apare mai rar decât cel vulgar, iar veziculele și ulcerele se formează, mai întâi pe față și scalp, dar se pot răspândi pe piept și spate. Partea bună este că mucoasa bucală nu este afectată. Desigur, bubele sunt adesea pruriginoase, dar nu la fel de dureroase ca cele de formă vulgaris.

Boala are perioade de remisiune și recăderi

Ultimul tip de pemfigus, cel paraneoplazic se dezvoltă, de obicei, la persoane diagnosticate cu diferite neoplazii. În aceste situații, veziculele sunt dureroase și se formează și pe mucoasele bucală, esofagiană și pe buze. De obicei, această formă afectează și plămânii.

Medicul a precizat că un diagnostic de certitudine se pune prin luarea unei mostre din pielea ce formează vezicula și o biopsie de piele. Acestea vor face diagnosticul diferențial între cele trei forme clinice și histologice. În plus, există teste speciale de imunofluorescență directă și indirectă, care, de asemenea, sunt necesare.

Problema este că, indiferent de tipul de pemfigus cu care aveți de-a face, trebuie luat în calcul și faptul că boala are o evoluție ce cuprinde întreaga viață, cu perioade de remisiune și recăderi.

De fiecare dată, a explicat dr. Lupu, terapia este administrată în funcție de severitatea simptomelor. Trebuie precizat, însă, că pemfigusul vulgaris este forma cea mai severă, iar fără tratament este fatală. Totuși, cu tratament, 90% dintre bolnavi supraviețuiesc.