Personalitatea narcisică este foarte cunoscută ca personalitatea care se iubeşte mai presus decât orice. Aceşti oameni pot fi recunoscuţi uşor după grandomanie, egocentrism şi sentimentul de îndreptăţire asupra celorlalţi.

Studiile de specialitate afirmă că structura narcisică se formează în copilărie, în două situaţii: fie când copilul este abuzat şi neglijat, fie părinţii induc copilului o imagine nerealistă despre sine. Este de asemeni adevărat, în egală măsură, că structura de personalitate narcisică este ori înnăscută, ori formată în decursul dezvoltării. Când este înnăscută, indicatorii de diagnosticare sunt prezenţi şi în copilărie, însă de cele mai multe ori ea este dobândită, funcţionând ca un mecanism de apărare. Este foarte adevărat că, în general, literatura de specialitate inventariază trăsăturile acute pentru a evidenţia diferenţele dintre personalităţi, însă, în realitate, diferenţierea între stilul narcisic de comportament şi tulburarea de personalitate este destul de fină, iar când suspicionăm pe cineva de narcisism, nespecialişti fiind, putem face uşor erori.

Am fost întrebată de curând la un workshop dacă personalitatea narcisică se recuperează. Ei bine, în procesul terapeutic, acest tip de personalitate este cel mai dificil, cel mai alambicat şi mai rezistent la a-şi păstra tulburarea, deşi, în 90% din cazuri, narcisicii ori nu vin în psihoterapie (considerând că nu au nevoie), ori pleacă după primele două şedinţe.

Cazul în care narcisicul continuă vizitele la psiholog sunt cele în care se joacă cu mintea acestuia, validându-şi astfel egoul, într-o luptă perpetuă de-a „cine este mai deştept”, refuzând astfel să evolueze sau să recupereze însuşi motivul pentru care a apelat la un specialist.

Înainte de a detalia diferenţierea dintre cele două, este necesar să ştim de ce avem nevoie să facem diferenţa. Stilul comportamental poate fi recuperat, dar structura de personalitate poate fi doar ameliorată. Cu această specificaţie aş dori să sparg un mit privind ideea că psihoterapia ar putea să creeze alţi oameni. În realitate, omul format nu poate deveni altul, ci cel mult să acceseze o parte a sa, care până acum a stat în umbră. Deși vulnerabili emoțional față de evaluări, ei reacționează cu intense trăiri de furie, stres și gestionează aceste stări cu tact. De asemenea, ei sunt perspicace în relaţiile cu ceilalţi, folosindu-şi punctele tari, sunt exploatatori din punct de vedere interpersonal şi profită de ceilalţi doar pentru a-şi atinge obiectivele, propriile scopuri, în detrimentul celorlalţi.

De asemenea, ei au un puternic sentiment grandios al propriei persoane, nesusţinut de realitate. În acelaşi timp, ei tind să fie competitori abili, consideră că problemele lor sunt unice şi dramatice şi pot fi înţelese numai de alţi oameni speciali ca ei. Cred în ei înşişi, în abilităţile şi unicitatea lor, au un sentiment de îndreptăţire şi solicită tratament sau privilegii speciale. Totodată, ei au o lipsă de empatie, incapacitatea de a recunoaşte ce simt ceilalţi şi se aşteaptă ca ceilalţi să îi trateze bine în orice moment. Este important de specificat că diferenţierea cea mai simplă între stil şi structură este intensitatea trăsăturilor şi absenţa empatiei. Astfel, o personalitate narcisică este dificil de tolerat, pe măsura sentimentelor sale de îndreptăţire şi neîndreptăţire din partea celorlalţi.

Trăsătura specifică a narcisicului este nevoia de recunoaştere şi validare, nevoi care în tulburarea de personalitate sunt insaţiabile.

Psiholog psihoterapeut Elena HARBUR