Este cât se poate de clar. Ajunși la vârsta a treia, oamenii nu se mai simt ca în tinerețe. Altfel spus, pacientul constituie o entitate aparte în ceea ce privește standardul de îngrijire, întrucât bătrânețea este sinonimă cu epuizarea resurselor fiziologice imune, musculare, neurologice sau metabolice. În acest sens, sindromul de fragilitate reprezintă un diagnostic geriatric care este necesar a fi evaluat în cazul tuturor pacienților aflați în evidența unui serviciu specializat de geriatrie.

Specialiștii susțin că fragilitatea reprezintă o stare clinică dominată de vulnerabilitate, în fața unor infecții, intervenții chirurgicale sau traumatisme. Potrivit dr. Elena Cosmina Ionescu, diagnosticarea sindromului de fragilitate este importantă pentru evaluarea necesității internării sau îngrijirii într-o instituție specializată și se realizează cuantificând următorii parametri: forța musculară, capacitatea cognitivă, nivelul de activitate fizică individuală, comorbiditățile asociate, gradul de independență pentru realizarea activităților zilnice etc.

„Sindromul de fragilitate este, în general, sub apanajul geriatriei, însă acesta nu aparține în totalitate populației geriatrice. Astfel, există pacienți vârstnici care nu pot fi considerați fragili, precum și pacienți tineri care sunt încadrați în categoria fragilității prin prisma bolilor asociate. Instalarea sindromului de fragilitate la pacientul vârstnic este un proces de durată la care contribuie factori de risc modificabili și nemodificabili precum: statusul de fumător, consumul cronic de alcool, dieta inadecvată, sedentarismul, nivelul scăzut al vitaminei D, indicele de masă corporală sub limita inferioară, somnul inadecvat”, a precizat medicul.

Practic, fiziopatologia sindromului de fragilitate are la bază dezechilibrul între resursele fiziologice ale organismului și acțiunea agenților vulneranți, determinând astfel apariția următoarelor procese:

statusul inflamator cronic, elementul cheie al fragilității. Totodată, se poate vorbi despre scăderea eficacității sistemului imun, fapt ce determină creșterea riscului de apariție a infecțiilor şi, la rândul lor, episoadele infecțioase vor determina decompensarea organismului fragilizat.

Care este tratamentul sindromului de fragilitate? Principiile de tratament care trebuie aplicate în cazul organismelor fragile au drept țintă factorii de risc, realizându-se astfel atât prevenția primară (combaterea factorilor de risc), precum și prevenția secundară a bolii (prevenirea instalării complicațiilor specifice). Măsurile non-farmacologice se adresează atât pacientului, cât și aparținătorilor cuprinzând efectuarea activității fizice în limita tolerabilității individuale. Mişcarea în astfel de cazuri îmbunătățește forța musculară precum și echilibrul static și dinamic. De asemenea, se impune adoptarea unui regim dietetic normocaloric, respectiv hipercaloric, în perioadele de decompensare infecțioasă, care să asigure necesitățile organismului din punct de vedere al macro- și micronutrienților, precum și adaptarea sa în funcție de comorbiditățile asociate. Totodată, este necesară asigurarea integrării, respectiv reintegrării vârstnicului în societate și combaterea (auto) izolării sociale.

Pe de altă parte, tratamentul farmacologic vizează, în principal, combaterea inflamației cronice și a complicațiilor specifice utilizând diverse medicamente.