O temă controversată a zilelor noastre este sinuciderea, care apare din ce în ce mai mult în atenţia religiei şi mass media. Se manifestă ca un fenomen, din cauza amplorii pe care o are, iar părerile sunt împărţite între a acuza persoana care încearcă sau chiar reuşeşte să se sinucidă şi a o compătimi; însă indiferent de opinia de judecată există inevitabila întrebare „de ce?”. Sinuciderea lasă în urmă sentimente de şoc, negare, vină, ruşine, furie, confuzie, dar mai ales foarte multă durere. Familia şi apropiaţii persoanei care se sinucide trăiesc o adevărată dramă, iar travaliul de doliu este amplificat de misterul care învăluie cauza sinuciderii. Întotdeauna există pretexte care susţin cumva actul suicidal cum ar fi: „s-a sinucis din dragoste”, „a pierdut casa” sau „a pierdut toţi banii la jocuri de noroc”, „avea probleme la serviciu/ şcoală”, etc însă toate acestea sunt doar posibile explicaţii de care au nevoie cei care rămân, pentru a da sens gestului extrem şi care le alină cumva durerea pierderii. Motivul real al sinuciderii însă nu sunt evenimentele izolate din viaţa unei persoane, ci suferinţa pe care aceasta o trăieşte. Este o suferinţă extremă, psihică şi emoţională, care face ca persoana în cauză să nu mai găsească soluţii, răspunsuri, ea se simte captivă într-o suferinţă copleşitoare fără şansa de a se elibera. Astfel de persoane se luptă cu senzaţia lor permanentă de eşec, cu durerea psihică extremă până la epuizare, pe tot parcursul vieţii lor, iar fiecare situaţie dificilă de viaţă va amplifica durerea împingând limitele de rezistenţă la extreme. Când persoana simte că a depăşit această limită şi că nu mai poate face faţă în niciun alt mod situaţiei disperate, actul sinuciderii va fi realizat ca un mijloc de evadare. Pentru o astfel de persoană nu doar prezentul este sumbru şi fără scăpare, ci vede şi mai multe probleme şi suferinţă în viitor, ceea ce îi amplifică disperarea şi face ca moartea să pară singura soluţie. Persoanele suicidare au abilităţi scăzute de rezolvare a problemelor, fiind nepregătite sau neantrenate în a gândi flexibil şi a genera sau a implementa soluţii necesare pentru o rezolvare optimă a problemelor de viaţă, bazate pe mecanisme de „coping adaptativ”. Ele nu pot genera alternative sănătoase pentru scenariile problematice de viaţă, ele văd mai multe consecinţe negative şi se gândesc preponderent la soluţii irelevante pentru problematica reală cu care se confruntă, nu sunt disponibile să implementeze soluţiile în realitate, au un nivel scăzut de încredere în sine, o imagine negativă asupra lumii şi a propriei persoane. Persoana suicidară nu se teme de moarte ci de viaţă, se teme să trăiască o viaţă dominată de suferinţă şi durere, de eşec, renunţare, pierdere, lipsită de bucurie şi perspectivă, se teme de propriile emoţii şi acţiuni, tot ce face şi i se întâmplă este dureros şi obositor, copleşitor. Se urăşte pe sine, consideră că nu merită să trăiască, se simte inferioară şi umilită, se consideră dezgustătoare şi consideră că trebuie să fie pedepsită, iar iubirea familiei o împovărează mai mult cu vina, în timp ce moartea sa i-ar elibera de griji… Tot ce îşi doreşte este să scape - de durere, de frică, ruşine, vină. Sinuciderea nu este o boală. Este adevărat că în 90% din cazuri este asociată unor tulburări psihice netratate, însă în restul de 10% din cazuri ea apare fără tulburarea psihică. De asemenea este greşită ideea transmiterii genetice - un alt caz în familie de sinucidere creează un precedent, un model, o predispoziţie, dar nu obligă la sinucidere. Suferinţa psihică este individuală. Contrar opiniei majoritare, sinuciderea nu este un act impulsiv şi niciun act de laşitate. Se spune că sinucigaşii „aleg calea cea mai uşoară, renunţă în loc să lupte”, însă actul sinuciderii presupune determinare şi planificare, uneori insistentă, persoana suicidară decide conştient să se despartă de tot ce cunoaşte şi îi este drag, de tot ce este important pentru ea, renunţă la dorinţe, scopuri, familie, copii, ca să poată pune stop suferinţei.