Bâlbâiala este o tulburarede vorbire, caracterizatăprin incapacitatea de a păstra ritmul şi fluenţa normalăa vorbirii. Cel mai frecvent, afectează copiii mici, între2 şi 6 ani, adică în perioadaîn care se dezvoltă limbajul.
„Este important să facem diferenţa între bâlbâiala patologică şi cea ocazională. Bâlbâiala este ocazională atunci când există o încărcătură emoţională mare, dar când ea dispare, vorbirea revine la normal. Copiii care se bâlbâie mai mult de 6 luni au nevoie de o evaluare a limbajului. Diagnosticul de bâlbism (bâlbâială) este pus de un psiholog (logoped) sau de un psihiatru”, spune Claudia Drăgan, psihomotrician şi logoped.
Copiii introvertiţi, vulnerabili din punct de vedere afectiv, sunt predispuşi la această afecţiune. De asemenea, este mai probabil ca băieţii să dezvolte această tulburare, ponderea fiind trei băieţi la o fată.
„Oamenii de ştiinţă afirmă că există o mare posibilitate ca unele forme de bâlbâială să fie ereditare, deci pe lista cauzelor trecem factorii genetici. Avem, apoi, factorii psihologici - emotivitate crescută, traume suferite în copilăria mică (stresul determinat de anumite emoţii, şoc, sperieturi, spaime, frustrare). Mai sunt factorii de mediu - comportamentul neadecvat al părinţilor (critici, comparaţii, reproşuri, corectarea în public), perfecţionismul părinţilor, măsuri educative greşite, întâmplări, evenimente diverse din viaţa familiei (divorţul părinţilor, primul an de grădiniţă sau şcoală, schimbarea domiciliului, apariţia unui alt membru în familie sau alte traume afective)”, explică specialistul.
Familia, responsabilă de bâlbâiala copiluluiAşadar, bâlbâiala poate fi provocată de familia copilului, la fel cum poate fi accentuată.
„Prin pedepsirea copilului pentru deficitul de vorbire, imitarea copilului bâlbâit, obligarea copilului să vorbească în faţa unor persoane străine sau de care se jenează. În aceeaşi măsură, şi hiperprotejarea copilului poate dăuna. Această tulburare de vorbire pentru copil înseamnă mult mai mult decât afectarea ritmului şi a fluenţei comunicării orale: afectează psihicul şi comportamentul copilului”, avertizează Claudia Drăgan.
Printre semnele care ar trebui să ne facă să cerem părerea unui specialist în logopedie se numără dificultatea în începerea unei propoziţii sau fraze, repetarea unui sunet, a unei silabe sau a unui cuvânt, ezitarea în emiterea unor zgomote, înlocuirea unor cuvinte mai dificil de pronunţat cu altele, clipitul frecvent, tremuratul buzelor şi al bărbiei atunci când copilul încearcă să vorbească.
Ce trebuie să facă părinţii
„Primordială în tratamentul bâlbâ-ismului este educarea părinţilor: copilul nu trebuie corectat în public sau criticat. Aşadar, paşii în tratament sunt: psihoterapie - intervenţia familială şi consilierea părinţilor, apoi logopedia - stabilirea ritmului respirator şi îmbunătăţirea fluenţei verbale. Toate tulburările de limbaj au un caracter tranzitoriu şi sunt rezolvabile, educabile, prin metode specifice psihoterapiei şi logopediei”, afirmă psihologul.
Specialiştii spun că este extrem de important momentul în care un copil cu tulburări de vorbire ajunge la ei, cu cât mai repede, cu atât mai bine. Pe măsură ce copilul devine conştient de dificultăţile lui de vorbire, pot apărea efecte negative asupra personalităţii şi comportamentului acestuia, ducând la culpabilizare, sentimente de ruşine, frustrare, scăderea stimei de sine şi anxietate.
