Cred că cea mai mare teamă a vieţii este de a nu mai fi… teama de moarte.

Când eşti în situaţia de a pierde pe cineva drag, totul se schimbă. Dintr-o dată tot ce ştiam, tot ce aveam, sensul, drumul pe care îl urmam şi de care eram atât de siguri, totul este pus sub semnul întrebării, totul dispare. Iar în urmă rămâne un imens gol. O mare durere şi nesiguranţă îi iau locul. Amintiri, dorinţe, aşteptări, nevoi… parcă toate dispar deodată şi rămâne doar durerea neîndeplinirii lor. Furia şi neputinţa de a păstra tot ce era frumos, de a păstra siguranţa şi sensul, frica de a merge mai departe. Ne trezim cu un gol ca şi cum mâine ar fi prea departe şi nu ne-ar mai aparţine. Îndureraţi şi furioşi că pierdem, că ni se ia, că suntem abandonaţi, rămânem cumva captivi fricii. Moartea este cea care nu ne dă de ales, suntem umili şi total neputincioşi în faţa ei, iar ea nu iartă. Mai devreme sau mai târziu, brusc sau aşteptată, ea e acolo. Trăim cu ea de când ne năştem şi într-un fel sau altul ne conduce viaţa. Oricât de frică ne-ar fi de ea, oricât de „cuminţi” sau provocativi am fi, ea tot apare. Suntem obişnuiţi să o tratăm ca pe o entitate de sine stătătoare, cu putere de decizie şi să o blamăm pentru durerea pe care o simţim când apare. Însă, în realitate şi ea, moartea este tot un sens, la fel ca şi viaţa. Nu este un scop sau un drum către care mergem în fiecare zi, ci este un sens spre evoluţie, un prag către o altă „viaţă”. Eu personal nu cred în Rai sau în Iad, deşi cred în Dumnezeu, însă nu cred că moartea este un sfârşit de drum, ci doar un moment de transformare, la fel cum omida încetează să mai existe şi se naşte fluturele. Moartea mereu apare într-un anumit moment în viata celui care moare şi al familiei sale. Un moment menit schimbării, unui nou început. Moartea nu este o pedeapsă, ci mai mult o provocare. O readucere în prim plan a esenţei vieţii. Cel care moare se eliberează, iar cei care rămân îi dau un sens atât vieţii cât şi morţii lui. Moartea este o modalitate dură a vieţii de a te face, într-un mod paradoxal, să mergi înainte. Când îţi moare cineva drag eşti copleşit de durere, de amintiri, de nesiguranţa viitorului: „ce fac de acum încolo?”. Oscilezi între amintiri, dorinţe şi cruda realitate. Însă oamenii importanţi pentru noi trăiesc în sufletele noastre de când îi cunoaştem şi rămân acolo chiar şi după ce mor. Ei sunt vii în sufletele şi mintea noastră atât timp cât noi îi păstrăm acolo… Ei au fost în viaţa noastră într-un anume fel care ne-a conturat şi ne-a dat sens, sunt parte din ceea ce suntem noi acum, iar moartea lor ne învaţă o lecţie importantă: că atunci când iubeşti cu adevărat pe cineva îl poţi simţi cu tine, îl poţi păstra în sufletul tău, chiar dacă vă desparte timp şi spaţiu şi mai mult decât atât, îi dai libertate să îşi urmeze propriul drum…