18 Februarie 2016
2007 accesări
1 comentariu

A avea versus a pierde. A avea, a deţine, a poseda este o dorinţă instinctuală. De când se naşte, copilul strânge pumnii, ţipă şi plânge până obţine. Ce obţine? Siguranţă. Când mai creşte, între 7 şi 10 luni se joacă cu părintele aruncând jucăria pe jos, ca acesta să i-o aducă şi să-i satisfacă nevoile de siguranţă şi stabilitate. Aşadar, de când ne naştem suntem „programaţi” să urmărim cu determinare aceste două nevoi bazale: siguranţă şi stabilitate. Cumva învăţăm în decursul vieţii că putem obţine satisfacerea lor prin altă persoană. Să „deţinem” pe cineva sau ceva aparent ne conferă siguranţă şi stabilitate. În realitate, nu deţinem pe nimeni şi nimic în afară de noi înşine.


Orice persoană care apare şi rămâne în viaţa noastră pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp este o alegere. O alegere de comun acord a amândurora pentru interese similare sau diferite, care vine pe anumite nevoi: de apartenenţă, afiliere, împărtăşire. Nu poţi să aparţii şi să împărtăşeşti de unul singur, nu? Pe de altă parte, dacă altcineva ar avea puterea magică de a-ţi oferi siguranţă, stabilitatea, fericirea de care ai nevoie, oare tu ce mai împărtăşeşti? Dacă nu ţi le oferă nimeni, tu cum supravieţuieşti?

„În fiecare zi din viaţa ta, fie că eşti într-o relaţie sau nu, tu oferi şi primeşti ceva din ceea ce ai deja şi din ceea ce ai nevoie. În mod paradoxal, atunci când crezi că îţi lipseşte ceva şi cauţi cu ardoare la altcineva să îţi ofere, dacă eşti atent o să observi că exact asta oferi tu. Cum oare ar putea altcineva să îţi ofere ceea ce nu ai? Nici nu ai şti ce primeşti. Doar atunci când deţii poţi vedea şi recunoaşte ceea ce altcineva îţi oferă sau împărtăşeşte cu tine ceva ce credeai că nu ai. Siguranţă, stabilitatea, încrederea şi fericirea stau în tine! În anumite contexte şi cu anumiţi oameni îţi dai voie să le trăieşti şi să le simţi, dar în realitate ele îţi aparţin. Tu le deţii şi tu ştii cel mai bine cum să le obţii”

- este de părere psihologul Elena Ranga.

De unde vine sentimentul de teamă

Creierul nostru este programat să prevină şi să reacţioneze la orice ne pune în pericol în scopul supravieţuirii. Scopul lui este să menţină persoana în siguranţă. Atunci când el detectează un posibil pericol, transmite mesaje, iar corpul se activează: apare frica şi comportamentul - fugi sau lupţi.

„Totul se produce instinctual, inconştient şi cu o viteză uimitoare. Şi astfel te trezeşti că ţi-e frică. Siguranţa ta este în incertitudine. Îţi dai seama că ceea ce ştiai, cunoşteai, pe care te bazai şi aveai încredere, îţi oferea un confort, de fapt nu îţi aparţine. Pierzi. Poţi să pierzi oameni, relaţii, statut sau bunuri materiale. Cert este că situaţia în care eşti te provoacă să vezi că nu deţii. Eşti doar tu. Tot ceea ce crezi că ai avut, ai deţinut în mod real sunt doar emoţiile tale. Ai impresia că odată cu ceea ce crezi că pierzi, te pierzi şi pe tine şi că nimic nu mai are sens. Acum doar durerea şi frica trăiesc în tine. Ai nevoie de încredere şi siguranţă. Să cauţi pe altcineva să ţi le ofere poate fi o variantă, însă este tot o iluzie ca şi până acum. În realitate, tu ai făcut po-sibil să ai, să deţii, să câştigi, să construieşti - pentru că aveai nevoie de siguranţă. Ai pierdut iluzii, vise, dorinţe, aşteptări şi ai câştigat puterea de a le obţine, te-ai câştigat pe tine. Orice pierdere te provoacă să vezi realitatea, să vezi ce poţi să faci în mod real, ce poţi schimba, să îţi activezi resurse pe care ai uitat că le ai, să te reîntorci la tine şi la potenţialul tău. Orice pierdere te aduce în postura de a-ţi recâştiga siguranţa. Este greu şi doare însă nicio creştere nu are loc fără suferinţă şi transformare. Poţi să îţi câştigi siguranţa doar simţind nesiguranţa. Poţi deţine cu adevărat abia atunci când pierzi”, a concluzionat psihologul.

Taguri articol: sfatul medicului elena ranga psihologie

Adaugă comentariul tău

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

1 comentariu

19 februarie 2016
adevar
adevar

Poti sa tii suflete la copii romani decedati

Articol publicat de Andreea Năstase