Relaţia dintre pacient şi medic trebuie să fie foarte strânsă, iar comunicarea să fie pe primul plan, pentru că altfel se pot produce erori în tratarea şi vinde-carea pacientului. În cazul pacienţilor cu boli cronice, psihologii spun că medicul curant trebuie să fie acea persoană care susţine pacientul, îl încurajea-ză şi îl determină să lupte pentru viaţa sa.
„În sufletul unui bolnav grav, afişarea unui zâmbet fals de către un doctor, care îi spune bolnavului că totul e bine, poate face ravagii. Acestuia îi poate dispărea orice urmă de speranţă, instinctul de a lupta pentru viaţa lui, din cauza falsităţii încurajării. Bolnavul îşi dă seama că nu mai are un aliat care să lupte pentru viaţa lui. Pe de altă parte, prin a te apropia de un bolnav, încruntat, cu o faţă tristă şi nu cu o faţă deschisă, zâmbitoare, nu îi vei câştiga încrederea, nu vei intra în contact cu el. Suspiciunea judecării în bine sau rău, la un suferind, poate fi uşor zgândărită. Doctorul trebuie să fie în permanenţă un om puternic şi, în acelaşi timp, inimos, un continuu căutător şi perfecţionist, dar şi un om căruia nu trebuie să-i dispară de pe faţă un zâmbet omenesc. Atenţie, pentru toţi cei care îngrijesc un bolnav: cel mai precoce semn pentru boala Alzheimer este dispariţia zâmbetului!”, precizează dr. Rodica Mătuşa, medic specialist infecţionist.
