Există o tradiţie pe cale de dispariţie din păcate: cititul poveştilor la culcare.

Datorită evoluţiei sociale aud tot mai des de părinţi care îşi pun copiii să vizioneze filme pe baza basmelor, aşteptând ca aceştia să înţeleagă singuri sensul lor sau chiar mai rău, doar pentru a sta cuminţi. Mai mult decât atât, basmele, povestirile sunt înlocuite de desene animate moderne care nu conţin o structură logica sau oferă modele de comportament dezagreabile.

De cele mai multe ori, pentru părinţii este foarte dificil să îşi găsească resursele şi timpul necesar pentru a le citi copiilor basme în care nu mai cred nici ei… Când vorbesc despre „resurse” mă refer la disponibilitatea emoţională, deschiderea, răbdarea, dorinţa de împărtăşire, de a explica, de a ajuta copilul să creadă şi să simtă basmul, să îi transmită mesajul mai puţin concret, realist şi simplist.

Acest ritual nu este o pierdere de vreme, el are mai multe semnificaţii şi beneficii atât pentru părinte, cât şi pentru copil. El nu presupune doar o lecturare forţată pentru a face copilul să stea liniştit şi să adoarmă. Este poate cel mai important moment de împărtăşire emoţională în care copilul se simte important, securizat, dorit, iubit, în atenţia părintelui. În astfel de momente, copilul se lasă purtat pe aripile imaginaţiei şi magiei împreună cu părintele, găseşte întrebări şi răspunsuri la problematici din viaţa reală care doar aşa îşi găsesc contextul să fie spuse.

Basmul în sine nu este doar o înşiruire de evenimente fantasmatice fără aplicabilitate în viaţa reală, ci dimpotrivă. În lumea copilului, basmul are mai mult sens decât lumea reală. Pare curios, nu? Şi totuşi, toate basmele şi poveştile traduc conflicte psihice şi emoţionale pe care atât copilul cât şi adulţii le trăiesc în realitate: vanitate, invidie, lăcomie, etc.

Pentru copil, lumea reală pare complicată şi încâlcită, el neavând capacitatea să înţeleagă (chiar dacă pare că înţelege) dinamica adulţilor. Ceea ce copilul înţelege la nivel intuitiv mai mult decât logic este lupta dintre bine şi rău şi ceea ce îi face fericiţi pe părinţi. Tocmai de aceea vedem copii care adoptă comportamente tipice adulţilor şi mai puţin copilăriile specifice vârstei - nu pentru că ar înţelege cognitiv şi ar alege, ci pentru a-şi mulţumi părinţii.

Basmele sunt calea către interiorul neexplorat al copilului, către Sine, acolo unde el are nevoie cu adevărat să se cunoască şi să-şi înţeleagă emoţiile, să ştie ce să facă cu ele. Rolul psihologic al basmului este acela de a rezolva conflictele dintre forţele pozitive şi negative din Sine. Basmele rezolvă astfel de lupte oferindu-le copiilor o scenă pe care ei să-şi poată juca şi rezolva conflictele interioare. Când copilul ascultă un basm, el regăseşte (în mod inconştient) în personajele din poveste părţi din el însuşi.

Astfel, basmele scot la suprafaţă emoţii, gânduri, credinţe puternice într-o manieră plăcută, distractivă şi fascinantă. Evenimentele din basme nu sunt reale, însă conflictele pe care acestea le accesează în trăirea copilului sunt reale şi mai mult decât atât, fac parte din viaţa lui de zi cu zi.

Basmele oferă atât o nouă perspectivă cât şi o strategie de rezolvare a temerilor şi confuziilor interioare. Prin intermediul poveştilor copilul învaţă că nu este nevoie să treacă prin viaţă ca o victimă pasivă, ci că poate lua atitudine, se poate exprima, poate cere şi poate regla relaţii disfuncţionale din viaţa lui. El află că se poate confrunta cu forţele interne care îi ameninţă sentimentul a ceea ce este şi locul lui în lume.

Orice basm, ca şi creşterea umană are patru etape:

1. Traversarea - presupune identificarea dilemei şi căutarea unei soluţii într-un peisaj nefamiliar. Fiecare traversare conţine ca mesaj psihologic ideea că pentru a creşte, pentru a ne dezvolta trebuie să explorăm, să experimentăm, să riscam;

2. Întâlnirea - în toate basmele există personajul rău (de cele mai multe ori vrăjitoarea) care trebuie confruntat. Confruntarea cu personajul rău presupune îndeplinirea de sarcini ce par imposibile şi este trăit ca un chin, o suferinţă. Întâlnirea cu personajul malefic din poveste obligă copilul să se confrunte cu tendinţele hedonice din el însuşi, punându-le pe seama trăsăturilor concrete ale vrăjitoarei. Confruntarea cu vrăjitoarea devine astfel un act de auto-recunoaştere, o modalitate prin care copiii sunt puşi să admită părţi din ei care altfel ar fi negate şi ignorate.

3. Victoria - dacă cel mic vrea să înfrângă impulsurile inoportune şi nesănătoase, vrăjitoarea trebuie să moară. Doar prin moartea ei are siguranţa că părţile „rele” ale Sinelui sunt înfrânte şi că cele bune înving. Moartea vrăjitoarei anunţă victoria virtuţii asupra viciului.

4. Sărbătorirea - ea dă certitudinea victoriei binelui, sentimentul de siguranţă şi încredere. De fiecare dată când vrăjitoarea moare, încrederea celui mic în capacitatea sa de a-şi învinge îndoielile este refăcută ca prin farmec şi el devine capabil să îşi exploreze potenţialul latent.

Basmele nu sunt bune doar pentru copii, ci şi pentru adulţi în egală măsură. De fiecare dată când recitim sau ascultăm un basm putem înţelege ceva nou. Despre noi şi despre lume. Ele au marele avantaj de a asigura accesul către lumea noastră interioară la orice vârstă. Să schimbi perspectiva este cea mai bună cale de a depăşi un blocaj.

Însoţind copilul (fie el biologic sau interior) în călătoria către necunoscut putem înţelege durerile, temerile, confuziile, conflictele pe care avem nevoie să le rezolvăm. Călătoria poate fi inconfortabilă, oscilantă, uneori confuză şi temătoare, însă merită să mergem înainte pentru a ajunge în final la întâlnirea cu noi înşine dintr-o perspectivă nouă, îmbunătăţită.